Archive for the poezie Category

drag & drop minds

Posted in gânduri, poezie on June 17, 2012 by Veronica Valeanu

credeai că animalele o duc bine
în văgăunile lor,
unde să-și tragă sufletul seara, pe nevăzute.
dar încă din capul locului încremenești.
cozi stufoase împânzesc movila
și labele încep să râcâie laolaltă.
fugi mâncând pământul să nu izbucnească isteria în masă.
la o cotitură dai totul afară din tine,
cu ochii la niște cârtițe încolăcite de ierburi.
atunci îți dai seama că animalele uriașe
care cutreierau odată pădurile
își trag sufletul pe nevăzute,
ca și tine,
ajunsă departe
de toate crengile care te-au nimerit drept în față
și au tras înapoi.
îți desfaci părul și ți-l strângi iar la loc
cu bucuria că poți întâlni case cu spatele la drum
pe care să le întorci cu fața.
dar toate femeile au plecat la oraș
și grămezile astea sunt doar uscăturile gesturilor lor.
hm, știi că dimineața o să te împingă iar cu coatele
la cozile sufocante din piața mare,
în care te întorci de foame.

și măcelarul apare
să-ți arunce doar ție ultima halcă de carne.
din pământ, din iarbă verde.
femeile te aruncă afară din hală
și se așază înapoi în rând
cu sufletul la gură.

Advertisements

vortext

Posted in poezie on June 12, 2012 by Veronica Valeanu

oameni de margine
împing ochii în tine
iar tu
îi ții în pământ.
e un crater
în care se cască alți oameni,
înfipți în locuri scobite.
nu le spune încă nimic, să deschidă gura.“
primele glasuri, cele mai înalte, vor sfredeli
în tot ce e scris. așa vor cădea mulți în gol.

oamenii de mijloc
se uită unul la altul, scapă din vedere intrândul.
astfel le piere graiul,
fără ca tu să faci nimic.
acum trage aer în piept și astupă cu ultima suflare.
tu ești vocea lor

de care nu vreau să mai aud.

DNR

Posted in poezie on April 21, 2012 by Veronica Valeanu

e noapte. tu intri pe ușă
pui jacheta neagră
peste blackberry-ul meu, prin firele de la căști
până în mintea mea.
sau poate e invers.

duc bruiajul prin fire
în telefonul care se aruncă-n
buzunarul jachetei
peste pieptul tău
și apoi iar se întunecă totul.

mi se desface palma.
strălucește o pastilă, de la o femeie-n halat
peste cearceafuri și pereți albi.

totul se înfundă în ceasul de perete
și țâșnește prin semnele lui frânte.
nu se zbat, sunt mișcările
împinse de două brațe.
e puterea
și răsputerea
cu care să trăiesc împrejur.
ele fărâmițează ziua și noaptea
în ceva sticlos
dincolo de care tu peste tot.
căci viața învârte fereastra nesfârșită
și moartea stă în ușă.

pentimenti

Posted in poezie on April 18, 2012 by Veronica Valeanu

Ați pus piciorul, ați atins separeul.
Dați-vă drumul
(Drumul) – e întredeschis și alunecați ușor înăuntru
(Înăuntrul) – unde e desimea.
În spatele dvs un om s-a prins din toate puterile
(Omul)– în loc.

Ați pus piciorul, ați atins
(Separeul) – e întredeschis și
(Înăuntrul) – unde e desimea
(Omul) – Vă privește acum.
Dați-vă drumul am spus.

(după o idee de Michel Butor, “La modification”)

santeria

Posted in poezie on January 18, 2012 by Veronica Valeanu

vocile de lemn
iau foc în jurul meu cât cuprinde
gurile
dar eu trec prin ele
fiindcă flăcăruia
intră tot în gâtul meu
s-o duc mai departe

atât mai văd din urmă, strâng buzele să nu.
picioroangele roșii din asfaltul ud mă apropie.
am crezut că e acolo o platformă
pe care era să o urc.
altele, albe, pe limbile lor
își urmează în sens opus voci interioare.
dacă ai fi aici ai ști unde a rămas flăcăruia
și tocmai de asta nu mi-ai spune nimic.

acasă sigur nu curge nici apa caldă nici apa rece
și vreau să mă spăl.
mi-ai lăsat vasul ăsta plin pe aragaz
până a fiert și s-a evaporat cu totul.
nu trebuia să mă aștepți în stradă noaptea.
te uiți în ochii mei dar n-ai cum să mă mai vezi
prin tubul nesfârșit al hotei noastre.

Terra nova (design urbanistic)

Posted in poezie on January 18, 2012 by Veronica Valeanu

Împărtăşite, mizeria şi curăţenia erau odinioară acelaşi focar
de scurtă existenţă.
Cloaca maxima a despărţit apele în două:
cea proaspătă, în gura ţâşnitorilor-statui
şi cea murdară, absorbită în colectoare.
Malagrotta a alipit pământul cu aluviunile
atâtor mase umane.
Bine, s-a folosit totul cu grijă:
cerşetorii au primit bani pentru zdrenţele lor
ca papa să poată avea destulă hârtie.

Vreau ca documentul ăsta să treacă peste ordinea de zi.
Fotografiaţi locurile. Scanaţi şi imprimaţi
mătasea, bumbacul, stofa, orice.
Rochiile de seară: bulevarde cu felinare aprinse, ape curgătoare, catedrale, foc
Costumele bărbăteşti: peşteri, clădiri istorice
– adunaţi totul
la loc.

o/o

Posted in poezie on September 13, 2011 by Veronica Valeanu

motto:
“dar ah unde începe poezia-orificiu
ea nu începe dar ah” – Oskar Pastior.

parbrizul cu ceea ce înghite.
luneta cu ce varsă.
geamul lateral strecoară printre degete.
imaginile care se lasă prin mine trec de partea mea.
imaginile care se lasă peste mine, nu.
cred că sunt egală cu toate acestea şi cobor.
las loc pentru noi doi undeva
în bocca della verita.